Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, recunoscută oficial în 1885 după decenii de eforturi. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută oficial în aprilie 1885, după un parcurs istoric marcat de eforturi diplomatice și bisericești, inițiate încă din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Unirea Principatelor Române din 1859 și consolidarea statului român modern au impus și o reformă profundă a Bisericii, culminând cu adoptarea legii sinodale din 1864, care proclama independența față de orice autoritate bisericească străină.

Prin Legea organică din 1872, Biserica română a fost recunoscută, în mod oficial, ca autocefală și a fost constituit Sfântul Sinod, în frunte cu mitropolitul primat. Totuși, recunoașterea canonică de către Patriarhia Ecumenică a întârziat. Situația s-a deblocat odată cu venirea în scaunul de la Constantinopol a patriarhului Ioachim al VI-lea, care a acceptat cererea formulată de mitropolitul primat Calinic Miclescu și susținută de autoritățile române.

Pe 25 aprilie 1885, Sinodul Patriarhiei Ecumenice a emis tomosul de recunoaștere a autocefaliei, semnat de patriarh și de zece mitropoliți. Documentul a fost urmat de scrisori de felicitare din partea celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale.

Prin acest act, Biserica Ortodoxă Română a fost recunoscută oficial ca autocefală, dobândind libertatea de a-și gestiona treburile interne fără intervenții externe. Recunoașterea a reprezentat un pas esențial pentru consolidarea identității naționale și religioase a românilor, într-o perioadă de afirmare a independenței statului român modern.