Nota de plată a guvernului Bolojan: Sălăjenii, între scumpiri și supraviețuire. De la 1 august, românii – și implicit sălăjenii – vor resimți direct noile măsuri fiscale adoptate de Guvernul Ilie Bolojan. TVA-ul urcă de la 19% la 21%, iar cota redusă de la 9% la 11%. În termeni reci, pare o ajustare tehnică. În realitatea de zi cu zi, e o lovitură grea pentru locuitorii din județ, deja confruntați cu prețuri tot mai greu de suportat și cu venituri care nu țin pasul cu inflația.

În piețele din Zalău, Șimleu sau Jibou, oamenii vor scoate mai mulți bani din buzunar pentru aceleași produse. Fie că e vorba de pâinea zilnică, de laptele de la producători locali sau de medicamentele de bază, toate vor deveni mai scumpe. Iar accizele mărite la carburanți nu fac decât să agraveze situația, pentru că afectează tot lanțul economic – de la transportatori locali până la micii comercianți din satele sălăjene.

Pentru mulți pensionari din județ, vestea că vor plăti contribuții la sănătate dacă au pensii peste 3000 de lei a fost o surpriză amară. În loc să primească recunoaștere pentru o viață de muncă, sunt tratați ca o sursă suplimentară de venit la buget. E greu de înțeles cum astfel de decizii pot fi considerate „reforme”, când afectează tocmai categoriile cele mai vulnerabile.

Sălajul nu este județul marilor profituri sau al corporațiilor multinaționale. Aici, economia înseamnă IMM-uri, agricultură, muncă zilnică și familii care se străduiesc să-și plătească facturile și să-și trimită copiii la școală. În acest context, măsurile fiscale nu doar că nu ajută, dar riscă să adâncească sărăcia și neîncrederea.

Guvernul avea la dispoziție alternative: o impozitare mai justă a profiturilor mari, o reașezare inteligentă a cheltuielilor bugetare, măsuri de reducere a risipei. În loc de asta, a ales să ia de la cei mulți și să lase neatins ceea ce este, de fapt, reformabil.

Sălăjenii merită mai mult decât tăceri birocratice și decizii dure venite de sus. Merită politici care să țină cont de realitatea lor, nu doar de echilibrele contabile de la București. Pentru că, la final, nu cifrele suferă. Suferă oamenii.